De-a lungul anilor am întâlnit o categorie deosebită de oameni, în special în rândul antreprenorilor. Există o tipologie deosebită de oameni care comit fărădelegi și scapă nepedepsiți. Uneori mai intervine câte o pedeapsă, legală sau nu, însă este repede trecută sub preș. Genul acesta de oameni fac chestii la limita legalității pentru a menține poziții sociale bănoase sau pentru bani direct. Sunt acei oameni care sunt foarte bogați sau bogați și susțin acea credință în Dumnezeu, deși ei fură, înșeală sau se folosesc de alți oameni, ca de niște obiecte. În mod ironic, au impresia că pe ei Dumnezeu îi ajută. Propăvăduiesc o credință oarbă și se închină sau își cumpără și se înconjoară de obiecte care să îi prezinte ca fiind credincioși. Avem exemple clare în media autohtonă.
Și ca de obicei, vreau să vă aduc în atenție un termen: Moralitatea Instrumentală
Pentru că astăzi vom vorbi nu doar despre moralitate instrumentală, dar și despre disonanța cognitivă și alte devianțe de comportament care adaugă strat după strat, fenomene complexe din ramuri diferite ale psihologiei.
Ce este Moralitatea Instrumentală?
Dacă am evocat cuvântul instrumental, este clar că acești oameni folosesc ideea de moralitate, ca pe ceva care să servească scopurilor proprii. Pentru ei nu există un scop comun, acela este pe un plan nici măcar secund. Este într-un fundal vag. Ideea principală este că acești oameni se folosesc fie de religie sau de alte principii morale, pentru a-și justifica faptele. Dar nu aplică acele principii morale sau religia într-un sens autentic.
De aceea avem și morala: Fă-i ce zice popa, nu ce face popa.
Așadar social, din popor, este chiar recunoscut faptul că unii oameni se închină, donează bani sau se implică în acte caritabile pentru imagine sau pentru a se simți bine, personal. Nu trăiesc după acele principii. Iar în ziua de azi, mai putem adăuga pe listă spălarea de bani.
Și de foarte multe ori am auzit din gura acestor oameni absolut delulu, că pe ei îi ajută Dumnezeu. Iar dacă să zicem, cineva care a văzut prin vălul lor de iluzie și a refuzat să li se alăture, pățește ceva, oricât de infim, este pentru că Dumnezeu i-a pedepsit pentru ce le-a făcut lor. Nicidecum nu au suficientă bază reală încât să își dea seama că nimeni nu este invincibil și că viața, indiferent de statut sau bogăție, ne oferă și bătălii. Pentru că aceasta este realitatea vieții. Nimeni nu scapă de probleme, oricât de mici sau mari ar fi ele.
Nu cred că este ceva tipic doar pentru cultura ortodoxă de la noi, cât pentru creștinii habotnici în mare parte. Însă contează enorm și aspectele psihologice, culturale și cele sociale. Există mai multe motive pentru care astfel de oameni susțin credința în Dumnezeu, în ciuda acțiunilor lor contradictorii:
Justificare morală și autoiluzionare
Mulți dintre cei care comit fărădelegi sau se află la limita legalității găsesc modalități de a-și justifica acțiunile. Ei pot considera că „Dumnezeu îi ajută” pentru că au succes, ceea ce le oferă o falsă validare morală. Se mint singuri că faptele lor nu sunt atât de rele sau că „toată lumea face la fel”.
Ipocrizie și aparențe sociale
Pentru unii, credința nu este despre moralitate reală, ci despre imagine. Afișarea simbolurilor religioase sau mersul la biserică îi ajută să pară respectabili și să își mențină statutul social. Credința devine un instrument de manipulare și autopromovare.
Frica de pedeapsă sau de moarte
Chiar dacă își permit să trăiască după reguli proprii, mulți au în subconștient frica de moarte și de „judecata finală”. Ei speră că prin gesturi exterioare (donații, icoane, construcția de biserici etc.) își „cumpără” iertarea divină.
Cultura religioasă ca tradiție, nu ca principiu moral
Unii nu trăiesc credința în mod autentic, ci doar ca o parte din cultura în care au crescut. Pot să creadă în Dumnezeu fără să simtă nevoia să respecte principiile biblice, considerând că „așa e viața” sau că „Dumnezeu iartă”.
Confundarea succesului cu binecuvântarea divină
Unii cred că bogăția lor este o dovadă a favorii divine. Această mentalitate, întâlnită și în anumite curente religioase (precum evanghelismul prosperității), îi face să creadă că banii sunt un semn că Dumnezeu îi sprijină, indiferent de mijloacele prin care i-au obținut.
Din perspectiva lor, ei sunt „aleșii”, cei care „merită” tot ce au, iar restul sunt doar oameni care nu au muncit suficient sau nu au fost destul de „deștepți”. În mintea lor, orice critică venită din exterior nu e o problemă reală de moralitate, ci doar invidie sau neputință din partea celor care „nu au reușit”.
E fascinant cum unii reușesc să trăiască într-o realitate paralelă, unde ei sunt buni, chiar dacă fac rău. Probabil mecanismul lor mental funcționează așa: „Dacă Dumnezeu nu mă pedepsește, înseamnă că sunt în grațiile Lui”. Sau poate chiar: „Dacă am bani, putere și influență, înseamnă că sunt binecuvântat”.
Practic, ei transformă succesul material într-un semn divin și își construiesc o moralitate convenabilă, unde orice faptă e justificată. Dacă mai au și niște preoți care le spun că „Dumnezeu iartă” și că „trebuie să dăruiești bisericii ca să fii binecuvântat”, jocul e complet.
În concluzie, pentru astfel de oameni, religia nu este neapărat o căutare a moralității și a adevărului, ci mai degrabă un instrument de justificare, putere sau siguranță emoțională. Crezi că e vorba de ipocrizie pură sau și de un soi de autoiluzionare?
Psihologic vorbind, comportamentul acesta poate fi explicat prin mai multe mecanisme și trăsături de personalitate. Iată câteva dintre cele mai relevante:
Disonanța cognitivă
Acest concept, introdus de Leon Festinger, explică felul în care oamenii încearcă să reducă disconfortul mental atunci când acțiunile lor nu se potrivesc cu valorile sau credințele lor. De exemplu, dacă cineva se consideră o persoană bună, dar știe că a furat sau înșelat, fie își schimbă comportamentul (ceea ce e mai greu), fie își găsește justificări:
„Toată lumea face asta”
„Dumnezeu mă iartă”
„Sunt doar mai inteligent decât restul”
Astfel, ei reușesc să își păstreze imaginea de sine fără să simtă vinovăție reală. Din păcate este o fugă de sine ca într-o spirală, cu cât fugi mai mult, cu atât te vei împiedica tot de tine. Discutăm despre asta imediat.
Efectul Dunning-Kruger
Mulți dintre cei care se cred „aleși” și moral superiori sunt, de fapt, victime ale propriei ignoranțe. Efectul Dunning-Kruger arată că oamenii incompetenți într-un domeniu tind să își supraevalueze abilitățile. În acest caz, ei își supraevaluează propria moralitate și cred că sunt mai buni decât alții, fără să-și dea seama de limitele și greșelile lor.
Narcisismul
Unii dintre acești oameni pot avea trăsături narcisiste:
Se văd superiori celorlalți, au impresia că ei sunt binecuvântați
Cred că merită tot ce au, indiferent de mijloace
Nu simt empatie reală pentru cei pe care îi folosesc. Omenii sunt instrumente. Pioni.
Consideră că regulile nu li se aplică lor, doar pentru că până în momentul prezent nu au fost prinși.
În acest caz, religia devine doar un instrument de validare a propriei importanțe („Dumnezeu mă iubește, de aceea am succes”).
Lipsa de empatie și obiectificarea celorlalți
Atunci când alți oameni sunt văzuți doar ca mijloace pentru atingerea unui scop, nu ca ființe egale, apare un comportament exploatator. Aceasta poate fi o trăsătură narcisistă sau chiar psihopatică, dar poate fi și doar o consecință a unei educații care încurajează competiția brutală și succesul cu orice preț. În orice caz, atunci când observăm că avem de-a face cu un comportament machiavelic sau care se încadrează în triada întunecată, este momentul în care să ne luăm toate măsurile de precauție.
Bias-ul de confirmare
Acești oameni văd doar ceea ce le convine și ignoră restul. Dacă au succes, își spun că este din cauza inteligenței și „binecuvântării divine”, dar dacă cineva mai sărac suferă, atunci sigur este pentru că „nu a muncit destul” sau „nu a fost vrednic”.
Un alt lucru întâlnit la ei, este că au tendința să mintă fără scrupule. Scenariile vieții lor se schimbă în funcție de colectiv sau de situație. Unii nu recunosc că au avut resursele necesare pentru a reuși din familie și se laudă cum s-au ridicat din cenușă. Alții se dau loviți din copilărie și săraci care au pornit de jos, însă nu au nici o problemă să-și exploateze angajații, care ce să vezi, muncesc tot de jos.
Am observat că bătrânețea acestor oamenii este una total diferită de a celor pe care i-au exploatat. De foarte multe ori este tumultoasă din punct de vedere psihic. Emoțional vorbind acești oameni chiar dacă aparent exploatează și se tot urcă pe cadavre, către finalul vieții, constată că sunt la fel de fragili ca oricare alt om.
Către finalul vieții, astfel de oameni pot avea mai multe tipuri de reacții, în funcție de personalitatea lor și de cât de bine au reușit să-și mențină iluziile. Mintea umană e foarte rezilientă și poate continua să se mintă până la capăt, dar în unele cazuri, realitatea devine imposibil de ignorat.
Prima data are loc prăbușirea psihică – când iluziile se destramă
Mulți dintre acești oameni și-au construit toată viața pe putere, bani și control. Când îmbătrânesc și nu mai au aceleași resurse, încep să simtă fragilitatea și pierderea controlului. Atunci poate apărea anxietatea profundă, depresia sau chiar paranoia. Se văd slabi și neputincioși pentru prima dată, iar imaginea lor despre sine se prăbușește.
Dacă au trăit cu ideea că succesul lor era o binecuvântare divină, atunci boala sau apropierea morții îi pot face să se întrebe: „De ce mi se întâmplă asta? De ce mă părăsește Dumnezeu acum?”. Unii devin disperați și încearcă să „cumpere” iertarea prin donații uriașe către biserici, acte de caritate tardive sau schimbarea discursului lor religios.
Mecanisme de apărare – negare și autojustificare până la capăt
Unii reușesc să se mintă până în ultima clipă. Vor spune că tot ce li se întâmplă este „voia Domnului” sau că este o încercare divină. Alții își vor nega fragilitatea, devenind și mai aroganți și agresivi cu cei din jur, refuzând să accepte că se apropie sfârșitul.
De exemplu, oameni de afaceri corupți care, chiar și pe patul de moarte, dau ordine și încearcă să controleze situația. Sau politicieni și lideri care, în loc să reflecteze asupra vieții lor, devin și mai înverșunați în a-și menține influența, chiar dacă știu că nu mai au timp.
Trezirea conștiinței – regretul tardiv
Sunt și cazuri în care oamenii, în fața morții, devin conștienți de ceea ce au făcut. Încep să regrete, dar, de multe ori, e prea târziu pentru a repara ceva. În această etapă, pot avea momente de remușcare intensă, anxietate existențială și teamă de moarte.
Unii se refugiază total în religie, sperând că vor fi iertați. Alții, dacă nu mai pot nega realitatea, pot cădea în depresii profunde, realizând că toată viața lor s-a bazat pe iluzii și că, de fapt, sunt singuri.
Izolarea și frica de moarte
Mulți dintre acești oameni ajung singuri la finalul vieții, pentru că și-au construit relațiile doar pe interes. Când nu mai au bani sau putere, cei din jur dispar. Încep să simtă lipsa iubirii autentice și a conexiunilor reale, dar deja e prea târziu pentru a schimba ceva.
Unii devin obsedați de moarte, încercând tot felul de metode pentru a o amâna – tratamente scumpe, clinici private, ritualuri religioase sau chiar speranța în tehnologii care le-ar putea prelungi viața.
Concluzie
Depinde de cât de bine reușesc să-și mențină iluziile. Unii vor cădea în depresie și disperare, alții vor nega totul până la ultima suflare. Cei care reușesc să conștientizeze ce au făcut pot avea o prăbușire psihică severă, dar sunt și cei care își vor menține aroganța și autoiluzionarea chiar și în fața morții.
Câteva sfaturi de bun simț:
Moralitatea este o zonă gri, însă știm cu toții foarte clar ce este bine și ce este rău. Inclusiv acești oameni. Ei știu foarte bine când se folosesc de alți oameni. Știu foarte bine când forțează mâna legii și ascund sau fac evaziune. O fac pentru că toată lumea face la fel, nu?
Și ei nu își doresc altceva decât să fie ca restul. Nu își doresc să fie cineva. Își doresc să fie deasupra celorlalți. Nu vor doar să fie ca restul, vor să fie mai puternici, mai bogați, mai intangibili. Își doresc să fie cei care stabilesc regulile, nu cei care le urmează.
Ei nu vor să fie cineva în sensul autentic al cuvântului – adică să lase o moștenire valoroasă, să fie respectați pentru integritate sau să aibă o contribuție reală. Nu. Ei vor doar status, control și avantaj maxim, indiferent de mijloace.
Și cum justifică asta? Exact cum ai zis: „Toată lumea face la fel”. Acesta e cel mai comod alibi mental. Dacă toți sunt corupți, atunci nu mai există corupție, există doar „realitate”. Dacă toți fură, înseamnă că „așa funcționează lumea” și nu mai e nevoie de mustrări de conștiință.
Însă adevărul este că ei nu vor să fie ca ceilalți, pentru că îi disprețuiesc pe cei care nu joacă același joc. Îi văd ca pe niște slabi, niște naivi care respectă regulile în loc să profite. De aceea, ei nu simt vinovăție – pentru că în mintea lor, lumea se împarte în câștigători și proști.
Și pentru că vor să fie mereu în prima categorie, își vor construi mereu un univers mental unde totul e justificat, unde moralitatea e doar o poveste pentru fraieri, iar unde ei sunt, în mod absolut, „cei mai buni”.
Așadar, nu vor să fie egali cu restul, ci să fie de neatins. Pentru că, la final, totul e despre putere. O putere iluzorie.
O putem dovedi în mai multe moduri, iar ironia este că, mai devreme sau mai târziu, chiar viața le arată acest lucru.
Timpul îi înghite pe toți
Indiferent cât de mulți bani sau influență au, nimeni nu scapă de trecerea timpului. Tinerețea, sănătatea și puterea lor scad inevitabil. Iar atunci când nu mai pot controla lucrurile ca înainte, se simt slabi și neputincioși. Istoria e plină de oameni care au crezut că sunt de neatins, dar care au sfârșit singuri, disperați sau uitați.
Mari dictatori, oameni de afaceri corupți sau politicieni puternici care au murit în exil, în închisori sau în singurătate totală.
Puterea nu le aduce siguranță emoțională
Chiar dacă își construiesc un imperiu, mulți dintre acești oameni trăiesc cu frică permanentă. Teama că vor pierde ce au, teama că vor fi trădați, teama că cineva îi va depăși. Teama că vor fi prinși. Teama că oamenii își vor da seama că nu sunt autentici. Ei devin prizonierii propriei puteri, suspicioși și paranoici, incapabili să aibă relații reale cu oamenii din jur.
Exemplu: Lideri care își schimbă constant gărzile de corp, oameni bogați care nu mai pot avea încredere în nimeni, familii distruse de lupte pentru bani.
Moartea egalizează totul
În final, moartea îi pune pe toți în același loc. Nu contează cât de mulți bani ai, nu poți cumpăra nemurirea. Iar în fața morții, puterea lor devine complet inutilă. Își dau seama că toți cei pe care i-au folosit, manipulat sau disprețuit vor merge mai departe fără ei. Fără să se mai gândească la ei, ba chiar vor simți ură față de simplitatea și naivitatea acestora. Naivitatea este calitatea oamenilor buni. Tocmai de aceea este unul dintre motivele pentru care narcisiștii vor profita. Pentru că este ceva ce le lipsește, ceva la care tânjesc și știu că nu pot avea. Iar ceva ce nu poți avea niciodată îți va stârni comportamentul distructiv. Subconștient ei vor urâ acele persoane care pot fi bune și autentice.
Exemplu: Mari miliardari care au murit pe un pat de spital, incapabili să oprească inevitabilul, în timp ce oamenii obișnuiți continuă să-și trăiască viața fără să le ducă dorul.
Oamenii nu îi iubesc, doar îi tolerează din frică sau interes
Puterea nu le aduce respect real, ci doar supunere temporară. Când nu mai au bani sau influență, majoritatea oamenilor din jurul lor dispar. Dacă ar fi fost cu adevărat puternici, ar fi avut parte de loialitate autentică, dar cum și-au construit viața pe interes și manipulare, sfârșesc singuri.
Ba chiar am întâlnit în corporații, cu cât oamenii vor să aibe autonomie, cu atât există mai multe reguli sau cutume care să-i țină împreună. Pentru a nu le oferi ocazia să discute între ei sau să formeze prietenii. Aici desigur, vorbim de comportamente toxice pe care le vom aborda cu altă ocazie.
Exemplu: Mulți oameni bogați mor singuri, fără familie, fără prieteni adevărați, pentru că toți cei din jurul lor erau acolo doar pentru avantaje.
Fericirea autentică nu vine din putere
Mulți cred că dacă vor avea putere absolută, vor fi fericiți. Dar puterea vine cu stres, paranoia și nevoia constantă de mai mult. De aceea, vedem oameni care au „totul” și totuși sunt nefericiți, depresivi sau disperați să găsească un sens.
Exemplu: Celebrități, politicieni sau miliardari care, deși au succes, recunosc că se simt goi pe interior și că fericirea nu vine din ceea ce au acumulat.
Concluzie
Puterea lor este doar o iluzie temporară. Pare reală doar atâta timp cât oamenii din jur o acceptă, dar în final, timpul, moartea, lipsa iubirii autentice și fragilitatea umană îi aduc în același loc ca pe oricine altcineva.
Adevărata putere nu este în bani sau influență, ci în relațiile reale, în liniștea interioară și în ceea ce lași în urmă. Și asta, cei care fug toată viața după puterea falsă, ajung să o înțeleagă prea târziu.
Care este adevărata putere?
Adevărata putere nu are nimic de-a face cu banii, statutul sau controlul asupra altora. Este exact opusul a ceea ce acei oameni cred că înseamnă puterea.
Puterea asupra propriei minți
Adevărata putere este să fii stăpân pe tine însuți. Să nu fii sclavul dorinței de mai mult, al fricii, al comparațiilor sau al validării externe. Cine are control asupra minții sale nu poate fi manipulat, nu poate fi doborât de pierderi și nu trăiește din iluzii.
Exemplu: O persoană care nu depinde de bani, statut sau aprobare socială pentru a fi fericită este invincibilă.
Puterea de a rămâne autentic
Să ai curajul să fii tu însuți, indiferent de presiunea socială, este un semn de adevărată forță. Cei care își vând principiile pentru succes sunt slabi, pentru că au nevoie de validare externă. Cei puternici își urmează valorile chiar și atunci când este greu.
Exemplu: O persoană care nu își calcă pe suflet pentru bani sau poziție are o putere pe care mulți nu o vor înțelege niciodată.
Puterea de a fi liber
Mulți oameni bogați și puternici sunt, de fapt, prizonieri ai propriei vieți. Le este frică să piardă ceea ce au, așa că trăiesc într-un stres continuu. Adevărata putere vine din libertatea interioară, din capacitatea de a merge mai departe fără frică, indiferent de circumstanțe.
Exemplu: O persoană care poate pierde totul și totuși să rămână liniștită și să o ia de la capăt are mai multă putere decât oricine.
Puterea de a construi și de a lăsa ceva în urmă
Adevărata putere nu înseamnă doar ce ai, ci și ce lași în urma ta. Ce impact ai asupra altora? Ai lăsat lumea un loc mai bun sau doar ai consumat resurse și oameni? Puterea autentică vine din capacitatea de a crea ceva care durează dincolo de tine.
Exemplu: Un profesor care schimbă viețile elevilor săi, un scriitor care inspiră generații, un om simplu care își crește copiii cu iubire și înțelepciune – aceștia sunt oamenii cu adevărat puternici.
Puterea de a iubi și de a fi iubit sincer
Cei care fug după putere externă sfârșesc singuri, pentru că nu au înțeles că cea mai mare forță din lume este iubirea autentică. Nu poți cumpăra loialitatea reală, respectul adevărat sau afecțiunea sinceră. Oamenii care sunt cu tine doar pentru ce ai nu sunt ai tăi.
Exemplu: Un om care este iubit sincer de familia și prietenii săi este de o mie de ori mai puternic decât un miliardar singuratic.
Concluzie
Adevărata putere nu este despre a domina, ci despre a fi liber, autentic, liniștit și capabil să creezi și să iubești fără frică.
Cei care o înțeleg devin fericiți. Cei care nu o înțeleg, ajung să alerge toată viața după umbre.
Cum putem combate Moralitatea Instrumentală? Nu prin forță, ci prin schimbarea mentalității. Iată câteva moduri eficiente:
Educația autentică – dezvoltarea gândirii critice
Oamenii care folosesc moralitatea ca instrument sunt adesea cei care au fost învățați să vadă viața ca pe un joc de putere. Singurul antidot real este educația autentică, care îi ajută pe oameni să își pună întrebări și să își formeze o moralitate bazată pe principii, nu pe interese.
- Promovarea filosofiei și eticii în educație, nu doar reguli și legi goale.
- Învățarea copiilor să analizeze consecințele acțiunilor lor asupra altora, nu doar asupra lor înșiși.
- Exerciții de empatie – punerea în locul celor afectați de acțiunile imorale.
Crearea unui mediu în care integritatea este răsplătită
Moralitatea instrumentală apare atunci când corupția și manipularea sunt mai profitabile decât corectitudinea. Dacă vrem să o combatem, trebuie să schimbăm sistemul astfel încât oamenii corecți să nu fie dezavantajați.
- Promovarea și susținerea oamenilor onești în poziții de influență.
- Crearea unui mediu economic și social unde succesul nu depinde de compromisuri imorale.
- Transparentizarea proceselor în organizații și instituții publice.
Demascarea ipocriziei – distrugerea măștilor
Unul dintre motivele pentru care moralitatea instrumentală funcționează este că oamenii se prefac că sunt morali, iar ceilalți îi cred. Dacă vrei să combati acest fenomen, trebuie să expui ipocrizia și să arăți că acei oameni nu sunt ceea ce pretind.
- Întrebându-i direct despre contradicțiile din comportamentul lor.
- Aducând în discuție exemple clare de oameni care au trăit altfel și au avut un impact real.
- Folosind umorul și satira pentru a demasca falsitatea (pentru că nimic nu distruge imaginea falsă mai repede decât ridicolul).
- Un lucru important pe care l-am observat la acești oameni – nu au prieteni reali, care să-i susțină. Au prieteni care fix asta fac, îi satirizează și îi iau peste picior. Nu îi susțin. Apoi au prieteni pe care îi cumpără prin diverse gesturi – le oferă diverse avantaje ca să mențină niște relații care să le mângâie ego-ul. Relații care nu au o bază empatică solidă, acea iubire necondiționată, de care suntem cu toții capabili. Din păcate, oamenii din jurul acestora se schimbă, an de an, sezon de sezon. Partea bună este că ei nu se simt chiar așa deranjați. Pentru că evident, nu este niciodată vina lor. Vina e mereu în exterior.
Construirea unei culturi a autenticității și responsabilității
Dacă vrem o societate mai puțin ipocrită, trebuie să facem ca autenticitatea și responsabilitatea să fie valorizate mai mult decât imaginea falsă de om „moral”. Oamenii trebuie să fie încurajați să recunoască greșelile și să crească din ele, nu să își creeze măști pentru a părea perfecți.
- Prin promovarea liderilor autentici, care recunosc când greșesc și acționează cu integritate.
- Prin educație și mass-media care nu glorifică doar succesul material, ci și caracterul.
- Prin schimbarea mentalității: a greși nu este o rușine, dar a minți despre cine ești, da.
Puterea exemplului – schimbarea începe de la fiecare dintre noi
Cea mai eficientă metodă de a combate moralitatea instrumentală este să trăim conform principiilor noastre, indiferent de ce fac alții. Oamenii sunt influențați puternic de exemplele din jur. Dacă văd că integritatea este posibilă și că aduce rezultate, unii vor începe să își schimbe mentalitatea.
- Rămânând fermi pe valorile noastre, chiar și când pare că lumea întreagă face invers.
- Alegând să susținem afaceri, lideri și inițiative care promovează transparența și etica.
- Demonstrând că succesul autentic poate veni și fără manipulare și ipocrizie.
Concluzie legată de Moralitatea Instrumentală
Moralitatea instrumentală poate fi combătută prin educație, prin expunerea ipocriziei, prin crearea unui mediu care recompensează integritatea și prin puterea exemplului personal.
Nu trebuie să schimbăm întreaga lume dintr-o dată. Dar fiecare alegere corectă pe care o facem, fiecare conversație onestă, fiecare act de integritate contează. Când mai mulți oameni încep să trăiască autentic, ipocrizia devine din ce în ce mai greu de susținut.